sâmbătă, 16 februarie 2013

Oglinda

Şi oglinda s-a spart în mii de bucăţi, de cioburi minuscule, s-a împrăştiat de-a lungul podelei lăcuite şi alunecoase, rămânând un adevărat pericol chiar şi pentru cele mai aspre tălpi.
Cine era ea? Nu o mai cunoşteam, nu voiam să îi mai văd latura aceea. Nu voiam să cunosc chipul neglijat, cu rimelul scurs de la multele lacrimi vărsate, cu părul ciufulit, deşi în vârful capului se zărea o tentativă de coc rebel. Fata aceea nu era aşa. Ea era o luptătoare, o “femme fatale”, neînvinsă, puternică. În oglinda aceea nu mai era ea, era o fată cu o expresie a feţei care nu arăta foarte multe. Însă ochii.. ochii sticleau a suferinţă. Trupul acela nu mai era decât un obiect, căci şi cea mai mică urmă de suflet se închistase, se închisese cu lacăt, undeva, departe.
M-am săturat să o văd cum suferă pentru nimic. Cu ce rost să suferi? Oricum nimănui nu îi pasă. Răbdarea mea a ajuns la final în momentul când mi-am amintit de fata ce eram odinioară. Mi-era dor de ea, dar ştiam că se va întoarce cândva din acest război blestemat al dragostei, al trădării, al uitării, însă puţin schimbată, pentru că rămân cicatrici permanente, tatuaje foarte dureroase pe inimă.
Am spart oglinda pentru a îngheţa chipul acela pierdut, distrus de vraja iubirii, până ce vechea fată se va întoarce cu cineva care o va ajuta să repare oglinda, cineva demn, cineva veşnic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu