marți, 26 noiembrie 2013

Incerc sa trec peste...

Incerc de ceva vreme sa trec peste .

Chiar nu mai stiu ce sa fac . M-am saturat sa plang mereu , m-am saturat sa astept sa treaca odata durerea pe care o simt acum. Sunt dezamagita de mine , sunt dezamagita de toate persoanele care mi-au zis ca o sa treaca totul dar nu trece. Sunt asa de derutata de viata asta pe care o duc in cat nici nu mai stiu daca merita sa o continuui asa , poate credeti ca aberez dar chiar este asa. Sentimentul ca sunt inlocuita isi face aparita tot mai des . Din viata mea lipseste persoana de care am nevoie. Am ajung sa cred ca sunt o greseala . Am ajuns sa nu dorm cu zilele si sa fumez ca o dependenta de tigari. Mi-am sticat viata doar pentru ca nu am stiu sa zic cuvintele potrivite la momentul potrivit.
Am devenit asa abatuta,lipsita de viata,rece,timida si tacuta ca parca n-as fi eu…auzisem ca suferinta te schimba dar nu credeam vreodata ca ma va schimba asa de mult pe mine, care odata eram fatavorbareata, glumeata ,care nu avea niciodata stare…
Au fost momente în care îmi venea să îl las de tot, să plec şi să-l uit.. dar nu am putut, pur şi simplu nu am putut!

Dar in final El a plecat fara macar sa zica ceva....

luni, 25 februarie 2013

Accepta asa cum e

Suntem constant dezamăgiţi. Întâlnim oameni, îi cunoaştem; petrecem momente minunate alături de ei, ajungem chiar să îi iubim şi începem să avem aşteptări, să sperăm, să vrem lucruri pe care ei poate nu sunt capabili să le simtă sau să le ofere. Încercăm să îi schimbăm şi în final îi pierdem.
Dar aici e doar vina noastră. Poate ar trebui să încetăm să căutăm perfecţiunea sau să încetăm să o construim. Ea nu există; orice ipoteză legată de perfecţiune este falsă. Fantezie. Oamenii trebuie mai întâi acceptaţi şi apoi iubiţi. Pentru ceea ce sunt. Pentru defectele lor, pentru greşeli.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Oglinda

Şi oglinda s-a spart în mii de bucăţi, de cioburi minuscule, s-a împrăştiat de-a lungul podelei lăcuite şi alunecoase, rămânând un adevărat pericol chiar şi pentru cele mai aspre tălpi.
Cine era ea? Nu o mai cunoşteam, nu voiam să îi mai văd latura aceea. Nu voiam să cunosc chipul neglijat, cu rimelul scurs de la multele lacrimi vărsate, cu părul ciufulit, deşi în vârful capului se zărea o tentativă de coc rebel. Fata aceea nu era aşa. Ea era o luptătoare, o “femme fatale”, neînvinsă, puternică. În oglinda aceea nu mai era ea, era o fată cu o expresie a feţei care nu arăta foarte multe. Însă ochii.. ochii sticleau a suferinţă. Trupul acela nu mai era decât un obiect, căci şi cea mai mică urmă de suflet se închistase, se închisese cu lacăt, undeva, departe.
M-am săturat să o văd cum suferă pentru nimic. Cu ce rost să suferi? Oricum nimănui nu îi pasă. Răbdarea mea a ajuns la final în momentul când mi-am amintit de fata ce eram odinioară. Mi-era dor de ea, dar ştiam că se va întoarce cândva din acest război blestemat al dragostei, al trădării, al uitării, însă puţin schimbată, pentru că rămân cicatrici permanente, tatuaje foarte dureroase pe inimă.
Am spart oglinda pentru a îngheţa chipul acela pierdut, distrus de vraja iubirii, până ce vechea fată se va întoarce cu cineva care o va ajuta să repare oglinda, cineva demn, cineva veşnic.

Frunza in vant...

La început eşti un om simplu, fără griji, ierţi uşor, iubeşti tot ceea ce este frumos şi nu te gândeşti la partea negativă a vieţii. Vine acel moment în care ai nevoie de o persoană, căreia să îi spui tot ce ai pe suflet, să te îmbrăţişeze în momentele de rutină, să fie alături de tine când greşeşti şi printr-un simplu gest să-şi dea seama ce gândeşti. O persoană care să te iubească chiar şi pentru micile defecte. Găseşti acea persoană într-un moment neaşteptat, îţi dă lumea peste cap, simţi că în afară de ea nu mai există nimic pe Pământ. Şi trec momente destul de frumoase şi nu-ţi vine nimic rău în minte. Spune că te iubeşte, se uită în ochii tăi şi îţi ghiceşte starea. Te gândeşti că ai găsit persoana potrivită, doar pentru acele clipe frumoase care trec mai repede decât stelele căzătoare. La un moment dat apare ceva monoton, poate nu mai sunt aceleaşi sentimente, poate acea persoană s-a plictisit, poate nu mai vrea, poate pur şi simplu vrea să plece. Stai nopţile vărsând lacrimi ce se oglindesc în razele lunii, gândindu-te, de ce nu mai poate fi la fel ca la început, de ce senimentele nu sunt statornice, de ce aceea persoană te-a făcut să o iubeşti şi apoi să plece brusc.Te simţi inutilă, nu ai puterea să zâmbeşti, simţi că nu poţi respira, crezi că totul va trece uşpr, dar acel flashback te doboară. Mergi pe stradă, îi simţi parfumul, cu lacrimi în ochi mergi mai departe. Te apucă dimineaţa lângă fereastră cu ceaşca de cafea în mână gândindu-te că patul e rece şi nu va fi nimeni care să te strângă în braţe. Şi trec zilele, lunile şi ai vrea să vorbeşti cu acea persoană, dar nu mai ai puterea de a o face. Dacă a promis că se va întoarce, îi vei da doar mâna, pentru că , pe aceea nu ţi-o poate lua. Trece ceva timp şi te întâlneşti cu aceea persoană, este fericită, are o familie, iar tu eşti singură, dar cu sufletul împăcat. Se uită la tine şi te întreabă, de ce nu ai putut trece peste, iar tu îi zâmbeşti ironic spunându-i ” mai bine mi-ai fi luat zâmbetul, să mi-l închizi undeva departe, decât să-mi iei inima”.

vineri, 31 august 2012

A 2 sansa

         Nu sunt genul de persoană care își deschide ușor sufletul în fața unui străin, deși poate nu par. Da, sunt sociabilă și îmi place să cunosc multe persoane, însă am învățat să mă feresc de oameni...
        Oamenii sunt ființe inteligente, care ar face orice pentru a-și atinge scopul. Nu găsești în ziua de azi decât foarte puțini prieteni care să facă orice pentru tine, fără nimic la schimb. Dar dacă l-ai găsit, fii sigură că e al tău...
        Totuși și acești prieteni ne pot răni, iar rănile provocate de ei, sunt profunde și se închid greu...
        Ne rămâne de făcut să nu renunțăm la ei nici în ruptul, pentru că oamenii greșesc și oamenii au dreptul să fie iertați și să primească o a doua șansă.